Astăzi, călătoria noastră alături de oameni de la care avem câte ceva de învățat, continuă cu colega noastră Adriana Drăgulin, care este Șeful Biroului Calitate pentru Secția de Zincare Termică din Făgăraș.
Discuția dintre colegele noastre Camelia Balaș și Adriana Drăgulin este aceasta:
C.B. Am citit declarația unui recunoscut medic chirurg de chirurgie vasculară. „Am ales această meserie pentru că am realizat că mâinile pot face lucruri pe care ochii nu le pot vedea.” Te rog să ne spui dacă meseria de inginer metalurg aduce aceeași revelație și aceeași mulțumire profesională.
A.D. De ce inginer metalurg? O să îți citez comentariul făcut de secretara Facultății de Metalurgie în momentul în care am depus dosarul de înscriere la facultate: „Născută la OȚELU ROȘU, stă pe strada OȚELARILOR, tata MAISTRU OȚELAR – normal că a venit să se înscrie la siderurgie!” Am intrat în oțelărie pentru prima dată la 2 ani și jumătate. De câte ori își aducea aminte de acest moment, tata îmi zicea că „ai urlat atât de tare că te-au auzit și portarii de la fabrică”. Cu toate astea, am prins microbul „oțelăriei”. Știi că oțelul are un miros specific? Mi-am dorit foarte mult să lucrez în oțelărie, nu am avut această ocazie, deși am cerut special repartiția la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Combinatul siderurgic ocupa mai bine de jumătate din oraș, dar pe mine, pentru că eram bucureșteancă, m-au trimis la Secția de valorificare a zgurii și a deșeurilor metalice din Băița, secție situată la câțiva km buni de Hunedoara (localitatea unde acum este sediul Assa Abloy). Deci nu pot să spun lucruri în plus.
C.B. Înainte de a avea această abilitate a noastră de astăzi de a pătrunde în tainele metalografiei, omenirea a avut din antichitate termenul de „numina”, manifestarea nevăzută a zeilor, sau acele forțe supernaturale care se găsesc în obiecte. Spuneau anticii că poți cunoaște realitatea exterioară pe de-a-ntregul doar dacă poți cunoaște și ce este în interiorul fiecărui corp. După o experiență atât de lungă ca metalurg, crezi că astăzi omenirea poate să spună că a ajuns să cunoască „numina”, sau doar începe să înțeleagă acest termen?
A.D. Sunt sigură că omenirea nu cunoaște „numina”. Poate de-abia începem să înțelegem câte ceva, dar mai sunt încă foarte multe de aflat și de învățat!
C.B. Meseria aceasta, de a lucra în același timp cu materialul, temperatura și evoluțiile ei, mediul înconjurător și interacțiunea atât de complexă dintre ele, este una cel puțin complicată și pentru că este de multe ori imprevizibilă. Este aceasta o provocare constantă sau este doar o altă natură a obișnuinței cu responsabilitățile noastre uzuale? Și în acest context, care crezi că sunt argumentele pentru ca astăzi un tânăr să aleagă să se pregătească în domeniul metalurgiei?
A.D. Obținerea și utilizarea metalelor și materialelor metalice datează din timpuri foarte îndepărtate. S-a început cu utilizarea metalelor în stare nativă, trecând apoi la obținerea lor prin topirea minereurilor de la suprafața solului și a celor ușor accesibile din subsol. De la unelte folosite pentru vânătoare și pentru cultivarea pământului în timpuri preistorice s-a ajuns în timpurile moderne la materiale pentru construcția de nave spațiale sau la materiale folosite pentru realizarea protezelor umane. Dar dacă te interesează să studiezi proprietățile metalelor și aliajelor, să proiectezi și să implementezi noi procese de producție și să lucrezi în sectoare variate, de la industria grea și cea de prelucrare a metalelor la industria aeronautică și cercetare, ar trebui să devii inginer metalurg! Rolul implică rezolvarea de probleme tehnice, asigurarea calității proceselor și dezvoltarea de soluții inovatoare!
C.B. Spunem că normalizăm oțelul prin a-l ridica la temperaturi mici de 900 de °C și că, iată, temperatura de lucru în zincarea termică (450 °C) este una foarte joasă și sigură. Sau spunem că tăiem cu laser la temperaturi mai mici, de aproximativ 1500 °C, sau cu plasmă la temperaturi mai mari, uneori apropiate de 20 000 °C. Metalurgii privesc în munca lor la temperaturi inferioare de aproximativ -40 °C și la temperaturi superioare de aproximativ 20 000 °C, ceea ce poate însemna de 4 ori mai mult decât temperatura de pe Soare (5700 °C). Cum este să înțelegi și să poți stăpâni aceste stări greu chiar de imaginat?
A.D. Pare ceva magic să vezi cum, din bucăți solide, câțiva cărbuni și niște prafuri, iese metalul topit și acest fenomen se întâmplă la niște temperaturi de iad! E greu de transpus în cuvinte miracolul care se întâmplă când metalul lichid curge în oala de turnare, când țagla pătrată incandescentă fuge cu viteza unui tren pe rolele de laminare ca să se transforme în final în țeavă rotundă sau în foi de tablă! Dacă nu ai văzut asta cu ochii tăi, nu poți să îți imaginezi doar din vorbe cum metalul topit se transformă în piese de diferite forme și cu o varietate aproape infinită de utilizări. Și toate astea pot fi făcute sub directa ta îndrumare! Înțelegerea și stăpânirea acestor procese se bazează pe cunoștințele transmise din generație în generație de acei vizionari care au zis „oare ce se întâmplă dacă fac așa?” și care au transmis generațiilor următoare informațiile obținute atât din succese (pentru continuare), cât și din eșecuri (pentru a nu se repeta încercările respective!).
C.B. „Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor este să le cerceteze cu de-amănuntul. Precum înălțimea cerurilor și adâncul pământurilor sunt lucruri nepătrunse, tot așa inima regilor. Curăță argintul de zgură și argintarul va face un vas ales.”
Aceste învățături, care îl pun pe metalurg pe poziția regelui, sunt chiar ceea ce caracterizează tainele pe care le cercetăm cu de-amănuntul în industria noastră. Este interesant să știm opinia ta despre cum se aplică aceste versete în relația cu oțelul și zincul, pe de o parte, și cum se aplică în relația cu oamenii, pe de altă parte.
A.D. Fiind un proces dificil de înțeles de către oamenii „de rând”, curățarea argintului de zgură părea ceva magic și avea nevoie de niște „abilități” speciale, de care se ocupau pe vremuri doar alchimiști / magi. Și acum este nevoie de cunoștințe speciale, dar nu mai constituie o minune. Atât lucrul cu oțelul, cât și cu zincul, necesită un bagaj de cunoștințe destul de consistent, pentru a ști ce să faci, cum să faci și când să faci, astfel încât să obții rezultatul dorit. Când lucrez cu oamenii, fie ei clienți, colegi sau muncitori din fabrică, încerc să prezint cât mai pe înțelesul lor fenomenele care se întâmplă la zincare, plecând de la premisa că ei nu au pregătirea și experiența mea despre subiect, dar pot înțelege mult mai bine dacă li se explică corect. În cele mai multe cazuri funcționează, dar trebuie să recunosc că există și cazuri (puține, dar există) în care argintul rămâne cositor, oricâte eforturi aș face 😊
C.B. Ești unul dintre acei oameni care au avut parte de experiența schimbării domiciliului din motive familiale și profesionale. Știm că această ,,călătorie” include și orașul Făgăraș și merge către cel mai mare oraș al României, București. Ți-ai petrecut acolo o bună bucată din viață. Te rugăm să ne spui despre experiența adaptării la mediile atât de diferite, contrastante și despre cum s-au potrivit aceste ipostaze cu viața de familie, alături de soțul tău și de fetița voastră.
A.D. Deși m-am născut la Oțelu Roșu (pentru că acolo lucra tata în acel moment), din 1967 până în 2011 am locuit în București, exceptând un an în care am lucrat la Hunedoara în Combinatul Siderurgic și un an și jumătate în Emiratele Arabe Unite, ca reprezentant al fabricii de țevi SC Republica SA în zona arabă. La Hunedoara am primit repartiția, iar ei m-au trimis înapoi în București ca reprezentantul lor privind calitatea produselor livrate de CSH în zona Muntenia. În București am făcut școala, liceul, facultatea și am avut locul de muncă… până în 2011, când am venit la Făgăraș. Și acum am buletin de București, domiciliul de aici fiind flotant.
Legătura mea cu Făgărașul? Copil fiind, am petrecut toate vacanțele de vară (și o parte din vacanțele de iarnă) aici, în casa bunicilor (mama fiind născută în Făgăraș), împreună cu unchi, mătuși, veri și verișoare… O parte dintre ei locuiesc încă în oraș, iar o parte sunt înmormântați aici. Retragerea la Făgăraș era oricum în planurile noastre de „ce facem după ce ieșim la pensie”, numai că s-a întâmplat ceva mai repede decât anticipasem noi.
Familia mea era destul de obișnuită cu prezența mea acasă pe termen mai scurt decât normal; nu zic că le-a fost ușor, dar au acceptat acest[ realitate. Când lucram la fabrica de țevi Republica, eram la departamentul export și știam doar când începe programul meu de lucru, dar niciodată când se termină: la fiecare livrare trebuia să stau până se încarcă toată marfa, să fac documentele necesare și după aceea să le duc la punctul de vamă pentru întocmirea formalităților. Era vorba de contracte mari, cu acreditive bancare… și orice greșeală costa scump! Perioada în care am lucrat în Emirate a fost destul de grea pentru familie, dar am păstrat constant legătura cu ei. Pentru mine, singura perioadă într-adevăr grea a fost primul Crăciun petrecut departe de familie, singură într-o lume arabă și în perioada de Ramadan! În rest, a fost relativ ușor să mă integrez într-un mediu de afaceri predominat masculin, cu prejudecăți arabe, pentru că le-am dovedit că stăpânesc bine subiectul discuțiilor.
Comparativ cu perioada „arabă”, între Făgăraș și București sunt doar 4–5 ore de mers cu trenul sau cu mașina, așa că cel puțin o dată pe lună mergeam eu la București sau venea soțul la Făgăraș (fii-mea a plecat în Berlin în 2011, cu puțin timp înainte de venirea mea la Făgăraș).
Trecerea de la București la Făgăraș nu a fost grea, deși Făgărașul pe care îl știam eu din copilărie nu mai era la fel: o parte din casele vechi (inclusiv casa bunicilor) au fost demolate (înainte de ’89), lăsând loc blocurilor. Singura problemă a fost lipsa hipermarketurilor (evităm să punem nume, pentru că suntem în domeniul public), dar m-am obișnuit și cu asta 😉
C.B. Fiica voastră este acum un adult bine instruit, cu ambiții profesionale, care a făcut cumva același salt pe care părinții l-au împlinit în tinerețea lor. A studiat și trăiește în Berlin (sper că știu bine), unul dintre cele mai importante orașe ale lumii, așa cum cunoaștem astăzi lumea. Cum este să ai copilul departe fizic, cât de mult crezi că dinamica aceasta a voastră ca familie a făcut ca fiica voastră să se adapteze într-un context cultural diferit și cât crezi că este de important ca părinții să dea aripi copiilor, inclusiv prin exemplul propriu?
A.D. Prima ieșire din țară a fetei mele a fost în 1999, când a venit împreună cu taică-său în Emirate. I-a plăcut foarte mult și i-a deschis apetitul de a vedea și alte țări și culturi. În primele săptămâni la Berlin, fetei mele i-a fost extrem de greu, mai ales că firma la care s-a dus îi făcuse cazarea provizorie într-un apartament din Berlinul de Est, unde încălzirea se făcea cu sobă cu cărbuni (și asta se întâmpla în luna februarie!). După discuții foarte lungi pe Skype (și multe lacrimi din partea ei), a învățat să facă focul în sobă, iar după vreo lună a primit cazare într-un apartament de bloc cu încălzire centrală și totul s-a rezolvat! Acum nu mai vrea să se întoarcă în țară. Nu ne este ușor să o știm așa departe și să o vedem numai pe WhatsApp, dar este opțiunea ei și nu o forțăm în niciun fel să își schimbe părerea. Între timp, a vizitat aproape toată Europa de Vest (inclusiv UK), SUA și Japonia. Sunt ferm convinsă că părinții pot influența copiii, atât prin exemplul propriu, cât și prin educația și sfaturile pe care le dau copiilor lor.
C.B. Făgăraș este un oraș cu o istorie aparte, de numele căruia se leagă multe personalități și reușite. Un oraș ușor de iubit… Când ți-a fost mai ușor să schimbi în vocabular ceea ce numești „acasă”: la mutarea în București din Oțelu Roșu sau la reîntoarcerea în Făgăraș? Și de ce crezi că a fost așa?
A.D. În vara anului 2018, soțul a ieșit la pensie, iar în decembrie 2018 am cumpărat o casă în Șona (Săvătsreni), așa că din mai 2019 l-am adus aici (cu cățel și purcel, cum se zice). Dar „acasă” mă simt și la București, și aici. Prefer însă „acasă” la Săvăstreni, unde mă așteaptă 3 căței și 2 pisici.
C.B. Există o carte, o carte care are iz politic și descrie exact acea generație între două lumi, din care, desigur, și noi facem parte. Este vorba despre cartea „La broasca leșinată” a scriitorului din Făgăraș, Eugen Ovidiu Chirovici, contemporan cu noi. Spre mândria locuitorilor Făgărașului, dl. Chirovici a scris recent o carte, „Cartea oglinzilor”, care este ecranizată în filmul „Sleeping Dogs”, care îl are ca actor principal pe Russell Crowe. Ne întoarcem „La broasca leșinată”, de această dată nu la carte, ci la localul tradițional al Făgărașului de altă dată. Spune-ne câte ceva despre vremurile trecute, așa cum au fost văzute cu ochii acelei vârste și acelei lumi.
A.D. Nu știu despre Broasca Leșinată (nici măcar nu știu dacă a existat sau este o ficțiune care conturează atmosfera localului făgărășean din acele timpuri); cum eram copil în perioada vacanțelor petrecute în Făgăraș, nici nu se punea problema să intru în „cârciumi” 😊. Dar voi căuta această carte, pare subiect interesant. Țin minte din vacanțele la bunici doar terasa Mexico (nu garantez că se numea așa, dar așa o țin eu minte), care era situată lângă piața mare și care era plină de lume toată vara.
Terasa Mexico (este o poză de prin anii ’68–’70, cred) Am găsit pe net câteva poze de pe „vremuri”, așa cum îmi amintesc eu Făgărașul de pe vremea când eram copil.
C.B. Și pentru că suntem aici, pentru că am parcurs câte ceva din toate ale vieții, te rugăm să transmiți două mesaje. Unul pentru colegii noștri și unul pentru tinerii care sunt la momentul căutării unei căi în viață.
A.D. Colegilor de la Berg Banat le mulțumesc pentru faptul că în mijlocul lor m-am simțit ca acasă (chiar dacă soțul și fata mea erau departe) și pentru buna colaborare de-a lungul acestor peste 14 ani de activitate comună. Colegilor mai tineri le reamintesc că toată viața ai de învățat și niciodată nu poți să zici „gata, acum știu tot” și le doresc să nu piardă curiozitatea de a afla „da’ de ce” și „cum” funcționează ceea ce îi înconjoară, așa cum aveau când erau copii!
Mai adăugăm doar atât:
Pe noi, când am citit povestea Adrianei, gândul ne-a dus către Premiul Nobel pentru fizică oferit în anul 2022 pentru experimentul care dovedește că în lumea fotonilor cel puțin, evenimentele viitoare pot influența comportamente și evenimente din trecut. Cum altfel am putea explica interacțiunea cu doamna secretară de la Facultatea de Metalurgie…
